Povestea ta

Era o zi de toamna. Vantul batea cu putere cat sa mangaie toate frunzele copacilor din parc. De bucurie unele dintre ele se prindeu in jocul lui si dansau pe cer.

Liviu se opri, se uita in jur. Pe jos castanele portocali dezbracate de costumele lor cu tinte se intindeau ca un covor.

Toate bancile erau ocupate, fie de mamici ce isi lasau copii sa alerge, fei de indragostit ce probabil chiuleau din orele de pe ceas.

Singura banca pe care ar fi putu sa stea era langa un batran. Imbract bine, costum, plarie si in gura o pipa. Mai arunca o privire pe alei si se hotara sa se aseze langa acest domn.

„ Se poate!?” spuse Liviu usor, cu gura aproape inchisa. „Desigur tinere” spuse o voce blanda „asta daca nu te deranjeaza fumul si fumurile unui om batran”

„Tinere” ce cuvant, isi zise Liviu in cap... „da, am doar 27 de ani”. Pentru unii sunt tanar, pentru altii domn, doar pentru mine copil.

Trecu 10 minute si Liviu privea in gol natura. Venise pentru a admira hainele de toamna ale copacilor. Era ziua lui libera.

„Auzi tinere” spuse din nou vocea ” tie iti plac povestile ?!”. „Desigur” raspunse Liviu mecanic.

„Hai,Hai, nu raspunde ca la scoala”

„Recunosc, nu am mai auzit una de ceva vreme” zise el zambind catre fumul alb ce iesea din pipa batranului.

„ Iti spun ceva tinere” isi lua pipa in mana „ povestile nu se asculta. Se traiesc. Uite, eu scriu povesti despre oameni, dar nu imi place niciodata sa le termin.”

„ De ce?” intreba Liviu mirat.

„Buna intrebare” zambi batranul, ” nu imi place sa le termin pentru ca atunci cand pui punct personajul tau moare. Indiferent daca e fericit, trist, parasit sau iubit. Vezi, de aceea eu scriu povesti fara sfarsit ”

Liviu mirat se aropie mai mult de el. „Ati publicat ceva pana acum?”

„Vezi tu, esti prea ... tanar sa intelegi. Nu imi place sa le public. Eu scriu pe pagini albe, nelipite care pot fi purtate de vant si vantul poarta povestea mai departe. Eu scriu despre oameni iar povestile lor nu au niciodata punct. Vezi tu, ingrata meserie mai are si punctul. De aceea iubiti isi scriu fara punct, batranii uita sa-l puna, iar noi celilati care inca maistim sa visam scrie cu trei puncte...”

„Domnule, dar dumneavoastra sunteti scriitor? Va ocupati cu asta?”

Batranul zambi, privi bland catre Liviu si mai trase un fum din pipa lui. Rotocole albe i se joca pe fata si prin barba.

„Nu, nu sunt chiar un scriitor, cum ai crede tu. Poate ca nu sunt scriitor ca nu pot pune punct. Eu mai degraba culeg o poveste si o duc mai departe. Apuc din aer o poveste si o scriu, dar final intodeaun las o pagina goala. Goala, alba, nescrisa...”

„De ce?” intreba Liviu putin intrigat.

„ De ce?- Buna intrebare! De ce, pentru ca vreau sa dau celor care citesc posibilitatea de a-si trai singuri propria poveste. Cand ai o pagina goala in fata iti spune mai multe decat ar fi putut sa iti spuna povestitorul. E povestea ta... si o continui sa traiesti asa cum vrei tu”

Batranul pronunta apasat feicare silaba si fiecare cuvant. Statea picior peste picior cu costumul lui gri si pantofii lacuiti. Sorbea fiecare fum din pipa si scotea nori albi de puf. Fata ii era brazdata de povesti, de amintiri de oameni. Liviu il privea atent, studia fiecare mic detaliu.

„ Uite, tinere...” zise batranul dupa o scurta pauza, „maine am sa iti aduc povestea ta. Sa treci negresit pe aici, ma gasesti pe aceeasi banca”

Peste pomi trecura 24 de ore. Soarele se juca de data asta printre frunzele caramzii. Pe aceasi banca statea cu capul in norii de fum batranul.

Liviu se trezise mai devreme tocami pentru a ajunge in parca inainte de serviciu.

„ Am ajuns”, spuse Liviu zambind si usor stresat.

Batranul zambii, ”Esti curios de povestea ta...? Asa si trebuie sa fi. Iat-o„ si ii intinse lui un teanc de coli...

Era o zi de toamna. Vantul batea cu putere cat sa mangaie toate frunzele copacilor din parc. De bucurie unele dintre ele se prindeu in jocul lui si dansau pe cer.

Liviu se opri, se uita in jur. Pe jos castanele portocali dezbracate de costumele lor cu tinte se intindeau ca un covor.

Toate bancile erau ocupate, fie de mamici ce isi lasau copii sa alerge, fei de indragostit ce probabil chiuleau din orele de pe ceas.

Singura banca pe care ar fi putu sa stea era langa un batran. Imbract bine, costum, plarie si in gura o pipa. Mai arunca o privire pe alei si se hotara sa se aseze langa acest domn.

„ Se poate!?” spuse Liviu usor, cu gura aproape inchisa. „Desigur tinere” spuse o voce blanda „asta daca nu te deranjeaza fumul si fumurile unui om batran”

„Tinere” ce cuvant, isi zise Liviu in cap... „da, am doar 27 de ani”. Pentru unii sunt tanar, pentru altii domn, doar pentru mine copil.

Trecu 10 minute si Liviu privea in gol natura. Venise pentru a admira hainele de toamna ale copacilor. Era ziua lui libera.

„Auzi tinere” spuse din nou vocea ” tie iti plac povestile ?!”. „Desigur” raspunse Liviu mecanic.

„Hai,Hai, nu raspunde ca la scoala”

„Recunosc, nu am mai auzit una de ceva vreme” zise el zambind catre fumul alb ce iesea din pipa batranului.

„ Iti spun ceva tinere” isi lua pipa in mana „ povestile nu se asculta. Se traiesc. Uite, eu scriu povesti despre oameni, dar nu imi place niciodata sa le termin.”

„ De ce?” intreba Liviu mirat.

„Buna intrebare” zambi batranul, ” nu imi place sa le termin pentru ca atunci cand pui punct personajul tau moare. Indiferent daca e fericit, trist, parasit sau iubit. Vezi, de aceea eu scriu povesti fara sfarsit ”

Liviu mirat se aropie mai mult de el. „Ati publicat ceva pana acum?”

„Vezi tu, esti prea ... tanar sa intelegi. Nu imi place sa le public. Eu scriu pe pagini albe, nelipite care pot fi purtate de vant si vantul poarta povestea mai departe. Eu scriu despre oameni iar povestile lor nu au niciodata punct. Vezi tu, ingrata meserie mai are si punctul. De aceea iubiti isi scriu fara punct, batranii uita sa-l puna, iar noi celilati care inca maistim sa visam scrie cu trei puncte...”

„Domnule, dar dumneavoastra sunteti scriitor? Va ocupati cu asta?”

Batranul zambi, privi bland catre Liviu si mai trase un fum din pipa lui. Rotocole albe i se joca pe fata si prin barba.

„Nu, nu sunt chiar un scriitor, cum ai crede tu. Poate ca nu sunt scriitor ca nu pot pune punct. Eu mai degraba culeg o poveste si o duc mai departe. Apuc din aer o poveste si o scriu, dar final intodeaun las o pagina goala. Goala, alba, nescrisa...”

„De ce?” intreba Liviu putin intrigat.

„ De ce?- Buna intrebare! De ce, pentru ca vreau sa dau celor care citesc posibilitatea de a-si trai singuri propria poveste. Cand ai o pagina goala in fata iti spune mai multe decat ar fi putut sa iti spuna povestitorul. E povestea ta... si o continui sa traiesti asa cum vrei tu”

Batranul pronunta apasat feicare silaba si fiecare cuvant. Statea picior peste picior cu costumul lui gri si pantofii lacuiti. Sorbea fiecare fum din pipa si scotea nori albi de puf. Fata ii era brazdata de povesti, de amintiri de oameni. Liviu il privea atent, studia fiecare mic detaliu.

„ Uite, tinere...” zise batranul dupa o scurta pauza, „maine am sa iti aduc povestea ta. Sa treci negresit pe aici, ma gasesti pe aceeasi banca”

Peste pomi trecura 24 de ore. Soarele se juca de data asta printre frunzele caramzii. Pe aceasi banca statea cu capul in norii de fum batranul.

Liviu se trezise mai devreme tocami pentru a ajunge in parca inainte de serviciu.

„ Am ajuns”, spuse Liviu zambind si usor stresat.

Batranul zambii, ”Esti curios de povestea ta...? Asa si trebuie sa fi. Iat-o„ si ii intinse lui un teanc de coli...

Batranul ii zise zambind ”.... umple tu restul de pagini cu visele tale si ai grija sa iti traiesti propria poveste...